Stil si etica
La prima vedere, catararea ar putea sa para o confruntare a cataratorului cu obstacolele aflate pe linia traseului, care ar avea ca unic scop "cucerirea" stancii. In realitate, stanca nu este adversarul nostru, ci este doar terenul de joc pe care incercam sa ne depasim propriile limite, rezolvand problemele pe care le intalnim pe parcursul ascensiunii.
Pentru a stabili conditiile in care vrem sa se desfasoare aceasta lupta cu noi insine, alegem de bunavoie sa ne conformam unor reguli restrictive. Astfel, atunci cand ne angajam intr-un traseu, nu incercam sa finalizam ascensiunea prin orice mijloace, ci ne impunem ca pe parcursul catararii sa utilizam doar anumite tehnici de inaintare si metode de asigurare. Toate aceste "constrangeri" consimtite in mod voluntar de catre catarator definesc stilul ascensiunii respective.
Stilurile de catarare difera intre ele prin natura protectiilor folosite si prin modul in care acestea sunt utilizate in timpul ascensiunii. Astfel, un anumit traseu poate fi parcurs prin:
- catarare artificiala, caz in care protectiile - toate sau doar unele dintre ele - sunt folosite si pentru inaintare.
- catarare libera, atunci cand protectiile sunt folosite exclusiv pentru asigurarea cataratorilor (iar atarnarea sau caderea in coarda sau folosirea protectiilor pentru odihna sau inaintare invalideaza ascensiunea).
La randul ei, in functie de natura protectiilor folosite, catararea libera poate fi:
- traditionala/curata in care se folosesc protectii mobile (provizorii), care sunt montate de capul de coarda pe parcursul ascensiunii si sunt recuperate atunci cand nu mai sunt necesare
- sportiva (escalada) in care traseul este deja echipat cu protectii fixe (permanente) - de regula ancore chimice sau mecanice - pe care capul de coarda le foloseste pentru asigurare.
Stilul de catarare nu este o caracteristica intrinseca a traseului, ci este o chestiune personala a fiecarui catarator care parcurge traseul respectiv, cu conditia ca ascensiunea sa fie facuta in conformitate cu normele de etica.
Altfel spus, orice catarator este liber sa-si aleaga forma de catarare care-l satisface, in masura in care prin aceasta nu afecteaza drepturile si libertatile celorlalti cataratori.
Din aceasta cauza, modificarea stancii prin saparea sau ajustarea prizelor, schimbarea conditiilor de asigurare din traseele existente (de ex. prin adaugarea de protectii fixe) sau alte actiuni similare sunt considerate ca fiind inacceptabile din punct de vedere etic in toate disciplinele din catarare, pentru ca prin aceste interventii se incalca dreptul celorlalti cataratori de a se bucura de traseu in starea lui naturala, nemodificata de ascensiunile anterioare.
In mod eronat, se considera adesea ca stilul de catarare si etica sunt sinonime (de exemplu, am auzit spunandu-se ca "nu este etic sa te tragi de spit in traseele de escalada"), asa ca se impune o clarificare:
Stilul unei ascensiuni se refera la restrangerea voluntara a mijloacelor si metodelor folosite pentru parcurgerea traseului respectiv, iar aceasta chestiune il priveste doar pe cataratorul care face ascensiunea.
Etica se refera la moralitatea interactiunii dintre cataratori (de ex. restrangerea efectelor pe care le au ascensiunile proprii asupra experientelor de catarare ale celorlalti, relatarea cinstita a realizarilor proprii, etc.) sau dintre acestia si mediu (protejarea stancii, a zonelor de catarare, etc.), iar acestea trebuie sa fie preocupari comune ale tuturor cataratorilor.
Pentru exemplificare, sa consideram situatia in care cineva ar parcurge prin catarare artificiala (i.e. cu scarite) un traseu echipat pentru escalada sportiva.
Stilul ascensiunii ar fi perfect legitim daca aceasta a fost alegerea cataratorului respectiv, iar catararea in aceasta maniera, oricat de nepotrivita ar parea, nu reprezinta o incalcare a eticii pentru ca nu lasa urme care sa ii afecteze pe ceilalti cataratori.
Etica ar fi insa incalcata daca de exemplu, traseul de escalada ar fi parcurs in stilul "dry tooling", datorita efectelor devastatoare pe care le au pioletii si coltarii asupra stancii, daca un catarator care a folosit pentru inaintare cateva spituri ar minti in privinta stilului ascensiunii, afirmand ca a parcurs traseul prin catarare libera, sau daca pentru a reusi ascensiunea, acesta ar schimba caracterul traseului prin saparea unor prize.
In concluzie, daca la un moment dat nu reusesti sa te ridici la nivelul unui anumit traseu, aminteste-ti ca te afli acolo tocmai pentru a rezolva problemele pe care ti le pune stanca, iar in acest context nu are niciun sens sa eviti dificultatile sau sa le modifici pentru a le cobori la nivelul tau.
Asadar, nu te grabi sa abandonezi stilul de catarare pe care ti l-ai impus si nici nu lasa orgoliul sa te determine sa intervii asupra traseului pentru a-l face mai accesibil, ci mai curand renunta pentru moment la ascensiune.
Antreneaza-te, capata experienta, procura-ti echipamentul necesar si vino inapoi atunci cand vei considera ca esti pregatit sa-ti incerci puterile intr-o confruntare cinstita cu provocarile traseului respectiv, pentru reusita careia nu va trebui sa cobori nivelul standardelor pe care ti le-ai propus si nici sa incalci etica.
The quality of the experience and how we solve a problem is more important than whether we succeed. We should always strive to leave no trace on the rock face or
the mountainside. (UIAA Mountain Ethics Declaration)
Calitatea experientei si felul in care rezolvam o problema sunt mai importante decat reusita. Trebuie sa facem intotdeauna eforturi sa nu lasam nicio urma pe peretii de stanca sau pe versantii muntilor. (Declaratia de Etica Alpina a UIAA)
Catararea libera traditionala
In ultimele decenii, progresul tehnologic a dus la diversificarea si perfectionarea protectiilor mobile, care au devenit din ce in ce mai functionale, mai usoare, mai rezistente si mai specializate. Datorita acestora, cataratorii au acum posibilitatea ca in multe trasee sa renunte complet la mijloacele de asigurare distructive (pitoane si ancore chimice sau mecanice) si sa adopte un stil de catarare care sa nu deterioreze stanca pe care se desfasoara, astfel incat experienta urmatorilor cataratori sa nu fie afectata de urmele ascensiunilor anterioare.
Stilul de catarare libera traditionala (trad) presupune aplicarea concomitenta a urmatoarelor trei principii:
- se folosesc exclusiv asigurari naturale sau protectii provizorii nedistructive (mobile), care apoi sunt demontate, astfel incat stanca sa ramana in aceeasi stare pe care o avea inainte de ascensiune,
- capul de coarda isi monteaza el insusi asigurarile pe masura ce urca traseul (traseul nu este "echipat" inainte de ascensiune, ca in escalada sportiva),
- asigurarile au doar rolul de a opri eventualele caderi (nu sunt folosite pentru inaintare sau pentru odihna).
In aceste conditii, ascensiunea implica evaluarea si acceptarea unor riscuri obiective, iar cataratorul trebuie sa isi asume pe deplin responsabilitatea pentru actiunile sale.
Acest stil este numit "traditional" pentru ca are unele asemanari cu forma in care a fost practicata catararea inca de la inceputurile ei, dar nu este deloc traditionalist: in prezent, scopul unei asemenea ascensiuni nu mai este cucerirea varfurilor sau a crestelor, ca in alpinismul originar, ci rezolvarea problemelor pe care le pune stanca - atat a celor legate de dificultatea miscarilor, la fel ca in escalada sportiva, cat si a celor legate de descoperirea posibilitatilor de asigurare si de montarea protectiilor pe parcursul catararii.
Datorita interesului practicantilor acestui stil de catarare pentru rezolvarea problemelor intalnite pe parcursul ascensiunilor, multe dintre traseele moderne "de trad" nu mai continua pana la capatul liniei logice (sfarsitul peretelui, creasta, varf, etc.), ci se opresc acolo unde se termina posibilitatile naturale de asigurare, acolo unde obstacolele devin insurmontabile sau din contra, acolo unde dificultatile catararii se diminueaza si nu mai prezinta interes.
Din aceasta cauza, traseele respective pot avea mai multe lungimi de coarda, caz in care ascensiunea se face in echipa (cap - secund), dar la fel de bine pot avea doar cateva zeci de metri, iar capul de coarda este asigurat de la sol, la fel ca in escalada sportiva. Nu lungimea traseului conteaza, ci dificultatea miscarilor si metodele de asigurare folosite, care limiteaza efectele catararii asupra stancii prin eliminarea protectiilor fixe.
Datorita preocuparii pentru protejarea stancii pe care se bazeaza stilul de catarare traditional, aceasta disciplina este supranumita catarare curata (eng. "clean climbing").
"Exista un cuvant pentru asta si acel cuvant este "curat". Catararea in care se folosesc pentru protectie doar nuci si bucle este catarare curata. Curata, pentru ca nimic nu este batut cu ciocanul in stanca si apoi batut afara spargand stanca si facand experienta urmatorului catarator mai putin naturala. Curata, pentru ca protectiile cataratorului lasa putine urme ale ascensiunii sale. Curat inseamna sa te cateri pe stanca fara sa o modifici"
Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (PDF, eng. - 131 kB)
Articolul din care a fost extras citatul de mai sus a aparut in catalogul Chouinard din 1972, care incepe cu "A word...", o pledoarie in favoarea catararii curate scrisa de Yvon Chouinard si de Tom Frost. Cele doua articole (care pot fi descarcate in format PDF la link-ul de mai sus) au marcat inceputul curentului "clean climbing" in Yosemite Valley, USA.
Subtilitati stilistice
In catararea libera traditionala, in functie de informatiile cunoscute despre traseu, de modul in care acestea au fost obtinute si de numarul de incercari efectuate pentru urcarea traseului, o ascensiune reusita poate fi:
- la vedere (on-sight) - traseul este urcat la prima incercare, fara a vedea un alt catarator urcand linia respectiva si fara a primi din alte surse informatii despre catarare sau despre protectiile necesare (pentru planificarea ascensiunii, cataratorul va folosi doar detaliile care pot fi obtinute prin studierea vizuala a traseului).
- flash - traseul este urcat la prima incercare, dar dupa observarea prealabila a ascensiunii altui catarator sau dupa aflarea de informatii despre traseu sau despre posibilitatile de asigurare de la alti cataratori, din descrieri, filme, reviste, etc. sau prin studierea in rapel a liniei respective (dar fara incercarea pasajelor !)
- ground-up (de jos in sus) - ascensiunea este finalizata dupa una sau mai multe incercari nereusite de catarare in cap de coarda a traseului (oarecum similar cu red-point din escalada). Dupa fiecare cadere, capul de coarda se intoarce la sol, recupereaza coarda si daca este posibil, demonteaza si protectiile pe care le-a montat pe parcursul incercarii precedente (totusi, datorita dificultatii acestei operatiuni, care de regula se face in rapel, uneori cataratorii prefera sa lase pe pozitie protectiile deja montate).
- head-point - traseul este lucrat cu asigurare de sus, apoi este urcat in cap de coarda, atunci cand cataratorul considera ca este pregatit. In general, aceasta abordare este folosita atunci cand traseul este foarte periculos (de ex. datorita posibilitatilor reduse de asigurare), iar dificultatea tehnica este foarte ridicata. In acest caz, lucrarea traseului poate include si exersarea montarii protectiilor necesare, dar acestea nu sunt lasate in traseu ci vor fi montate pe parcursul ascensiunii in cap de coarda.
Multi dintre cataratorii romani cred ca prima ascensiune a unui traseu de catarare libera traditionala se face in mod obligatoriu in acelasi stil in care se fac premierele alpine, adica "de jos in sus" (ground-up) si eventual "la vedere" (on-sight).
Desi in principiu acesta este stilul cel mai pur, in multe dintre zonele cu potential pentru asemenea trasee de la noi, vegetatia si pamantul din fisuri si roca friabila ar face ca inaintarea sa devina o munca de "gradinarit", care nu prea mai are nimic in comun cu ideea de catarare libera in stil traditional.
Mai mult, daca dificultatea tehnica a catararii depaseste un anumit nivel, de cele mai multe ori este practic imposibil sa cureti prizele si amplasamentele protectiilor fara a recurge la diferite metode de catarare artificiala, ceea ce anuleaza caracterul de "catarare libera" al ascensiunii.
In astfel de cazuri, se obisnuieste - chiar si in tarile in care etica si stilul catararii sunt luate foarte in serios, cum este Anglia - ca acolo unde unde este necesar (si posibil...), traseele sa fie curatate inainte de parcurgerea lor prin catarare libera, la fel ca traseele de escalada sportiva. Chiar daca in acest fel deschizatorul traseului va pierde ocazia unei ascensiuni libere "la vedere", catararea ulterioara pe un traseu curat va fi mult mai agreabila.
Dificultatea traseelor de trad
Prin definitie, in escalada sportiva riscurile obiective sunt inexistente. Cataratorul poate sa cada in coarda in totala siguranta din orice pasaj al traseului (desigur, in conditiile in care nu se fac greseli grosolane, iar linia respectiva este echipata corect), iar asigurarea corzii in spiturile montate pe traseu este considerata o preocupare secundara a capului de coarda.
Din aceasta cauza, aceste aspecte sunt complet ignorate atunci cand se apreciaza dificultatea traseelor: indiferent de sistemul de cotare a dificultatii folosit, gradul unui traseu de escalada sportiva arata doar cat de dificile sunt miscarile si eventual cat de sustinuta este succesiunea acestora pe parcursul catararii.
In catararea libera traditionala, pe langa rezolvarea problemelor pe care le pune catararea propriu-zisa, capul de coarda trebuie sa caute posibilitati de asigurare, iar montarea protectiilor si asigurarea corzilor necesita timp si consuma energie. In plus, cataratorul trebuie sa evalueze cat mai obiectiv nivelul de protectie pe care i-l ofera asigurarile montate si sa puna permanent in balanta natura si severitatea riscurilor pe care si le asuma si capacitatea sa de a se confrunta cu acestea, in conditiile in care liniile de trad parcurg adesea zone in care consecintele caderii ar putea fi destul de grave (pasaje in care "n-ai voie sa cazi") sau in care posibilitatile de asigurare nu sunt atat de solide sau de frecvente pe cat si-ar dori capul de coarda.
Solicitarile mentale resimtite in timpul parcurgerii acestor trasee pot duce la cresterea dificultatii percepute a catararii. Din aceasta cauza, este evident ca sistemele de apreciere a dificultatii traseelor de escalada sportiva nu functioneaza si pentru catararea libera traditionala, care necesita un sistem de cotare specific. Cu toate acestea, multe dintre sistemele folosite in prezent pun accentul pe dificultatea tehnica, fara sa ia prea mult in calcul frecventa si calitatea posibilitatilor de asigurare sau angajamentul necesar in traseul respectiv.
De exemplu, in U.S.A, pentru traseele de trad se foloseste acelasi sistem de cotare ca si pentru traseele de escalada sportiva (Y.D.S. - Yosemite Decimal Scale: 5.x urmat de a, b, c sau d) iar conditiile de asigurare sunt mentionate destul de vag prin adaugarea unor sufixe: G (good - asigurari bune), P.G. (pretty good - destul de bune), R (runout - distante mari intre asigurari) si X (pericol de accidentare in cazul unei caderi).
Dupa parerea mea, cel mai complet sistem de cotare a dificultatii traseelor de catarare traditionala este cel englezesc, care tine cont atat de dificultatea miscarilor cat si de riscurile asumate, de calitatea asigurarilor sau de nivelul de solicitare mentala.
In imaginea alaturata este diagrama gradelor de dificultate pentru traseele trad din U.K. (cf. Rockfax.com), in care se observa utilizarea concomitenta a doua sisteme diferite:
- gradele adjectivale - de la Moderate la Hard Very Severe, urmate de Extreme de la 1 la 11 - care dau o masura a angajamentului necesar in traseu
- dificultatea tehnica, pentru care se foloseste scala UK, care desi arata ca si cea frantuzeasca - o cifra urmata de litera a, b sau c - difera destul de mult de aceasta (de ex. 5a UK este cam F6a+).
Pentru a obtine o imagine cat mai completa a dificultatii unui traseu, gradul adjectival (apreciat pentru intregul traseu) se citeste impreuna cu gradul de dificultate tehnica (caracteristic fiecarei lungimi de coarda) si cu descrierea traseului (publicata in ghidul zonei de catarare), care de obicei este extrem de succinta, dar sugereaza totusi natura traseului (o singura miscare dificila, dificultati sustinute, etc.) si eventualele protectii mai neobisnuite care ar putea fi necesare (friend-uri mari, micro-nuts, etc.).
Gradele din diagrama se suprapun destul de mult, iar confuzia este marita si de faptul ca unui anumit grad adjectival ii corespunde un interval destul de larg de dificultati tehnice. Totusi, odata ce sistemul devine familiar, totul capata sens.
In principiu, intr-un traseu cu dificultatea tehnica la limita superioara a intervalului corespunzator unui grad adjectival (zona marcata "Safe" - in siguranta) exista suficiente posibilitati de asigurare, iar riscurile asumate sunt destul de mici. In schimb, daca gradul tehnic este destul de redus pentru un anumit grad adjectival (zona marcata "Bold" - indraznet, angajat), trecerea crux-ului se va face cel mai probabil la distanta mare de la ultima protectie sau deasupra unei asigurari de calitate indoielnica.
Un aspect important al scalei U. K. este ca dificultatea traseelor este apreciata pentru catararea "la vedere", chiar daca traseul nu a fost niciodata urcat in acest fel. Din aceasta cauza, pentru ca ascensiunea sa fie cotata cat mai corect, in ultimul timp unii dintre cataratorii de top au inceput sa foloseasca gradele "H" pentru traseele care au fost urcate "head-point" (dupa lucrul cu asigurare de sus) in loc de gradele "E" (extreme) care sunt folosite pentru "on-sight".
Pentru exemplificarea sistemului de cotare britanic, voi compara doua dintre traseele pe care le-am urcat in mai 2010, cand am participat la BMC International Sea Cliff Climbing Meet in Cornwall, U.K.: Suicide Wall, E1 5c, 65 m, pe faleza Bosigran si traseul Finesse, E4 5c , 36 m, aflat pe faleza St. Loy.
Ambele trasee (pe care le-am urcat "on sight") au gradul tehnic 5c UK (F6b+), asa ca dupa sistemul de cotare pentru escalada sportiva, traseele ar avea aceeasi dificultate.
Totusi, in Suicide Wall (E1) pasul cheie de 5c (UK) - o fatza verticala cu prize mici - se trece chiar la plecarea de pe pragul pe care se regrupeaza, avand ca asigurare o nuca solida, iar in aceste conditii consecintele unei caderi sunt neglijabile.
In Finesse (E4) crux-ul este o ridicare "la echilibru", cu piciorul drept pe o priza inalta si "scursa" pana la limita aderentei si fara absolut nicio priza de mana. Miscarea se face la vreo 3-4 m deasupra singurei asigurari posibile in zona respectiva: cablul unei nuci agatat pe dupa un cristal de quartz de 2 cm (asigurarea este specificata si in descrierea traseului din ghid). Asigurarea precedenta, aflata cu 3 m mai jos, este tot una "de incredere": o bucla Dyneema de 8 mm pusa peste un colt de granit de cativa centimetri si lestata cu un friend, ca sa n-o smulga coarda.
In aceste conditii, dificultatea traseelor nu mai pare de loc aceeasi, iar capul de coarda intelege pe deplin diferenta dintre E1 si E4 !
Consideratii etice
Escalada sportiva nu este singura forma de catarare !
In mod regretabil, in frenezia amenajarii de trasee de escalada sportiva manifestata in ultimii douazeci de ani in Romania, multe dintre liniile in care s-ar fi putut folosi protectii mobile au fost transformate intr-un fel de alternativa outdoor la panoul de catarare din sala, ignorandu-se complet pluralismul disciplinelor din catarare.
In mod similar, caracterul multora dintre traseele "clasice" din peretii alpini a fost schimbat radical prin reechiparea acestora cu ancore chimice sau mecanice (retro-bolting), sub pretextul "repararii" lor.
In cele mai multe cazuri, comunitatile de cataratori din zonele respective au capatat niste trasee de escalada sportiva lipsite de interes si au pierdut niste posibile provocari pentru generatiile actuale si viitoare, care ar fi avut astfel la dispozitie un teren pe care sa foloseasca tehnicile de asigurare cu protectii mobile, sa redescopere aventura si sa-si formeze un nou fel de a privi catararea.
In aceasta actiune de securizare excesiva a traseelor, care urmareste "democratizarea" catararii prin transformarea ei intr-o activitate sportiva lipsita de riscuri, se pierde din vedere impactul acestui proces asupra stancii, care este sacrificata in mod iresponsabil, desi este o resursa limitata care ar trebui protejata.
O alta consecinta negativa a tendintei de protejare cu orice pret a cataratorului este reducerea complexitatii catararii prin eliminarea unora dintre componentele ei esentiale: aventura, angajamentul, responsabilitatea. In absenta factorului mental, intensitatea efortului fizic depus devine unica masura a valorii unei ascensiuni, iar ideea de stil ajunge sa-si piarda semnificatia.
In aceste conditii, revizuirea sistemului nostru actual de valori a devenit o necesitate stringenta. Reconsiderarea modului in care interactionam cu stanca, a motivelor pentru care ne cataram si a relatiei pe care o avem cu ceilalti cataratori ar putea duce in timp la recuperarea spiritului pierdut al catararii, la impiedicarea distrugerii stancii prin montarea extensiva a protectiilor fixe si la dezvoltarea unor stiluri pure de catarare, care sa fie in ton cu practica moderna internationala.
In acest context catararea traditionala si escalada sportiva nu se exclud reciproc. Din contra, cele doua discipline pot coexista - avand fiecare propriul teren de desfasurare - singura conditie fiind ca practicantii lor sa se respecte unii pe altii si impreuna sa respecte stanca pe care se catara.
Locul pitoanelor este la muzeu
Pitoanele se impaneaza fortat intre peretii fisurii prin baterea cu ciocanul, ceea ce duce la degradarea stancii prin spargerea marginilor fisurilor, fisurarea rocii din jur sau chiar dislocarea de bolovani. Din aceasta cauza, in ultimele decenii s-a renuntat treptat la aceste mijloace de asigurare primitive in favoarea protectiilor mobile, care nu deterioreaza stanca.
Chiar si in catararea "big wall", in care se foloseau intensiv pitoanele, curentul "clean climbing" (catarare curata, fara pitoane) aparut prin anii '70 in State a devenit etica actuala. In Yosemite se urca acum "hammerless" (fara ciocan) trasee in care inainte nu s-ar fi intrat fara un sac de pitoane, iar in locul gradelor "A" (aid - artificial) au aparut gradele "C" (clean - curat, cu protectii nedistructive), cu care se coteaza dificultatea traseelor urcate in acest stil.
In descrierile traseelor "clasice" din muntii nostri, publicate acum multe decenii de E. Cristea, W. Kargel, s.a., lista echipamentului recomandat pentru ascensiuni cuprindea intotdeauna ciocanul si cateva pitoane.
Probabil ca acesta este motivul pentru care multi dintre cataratorii care se angajeaza in zilele noastre intr-un asemenea traseu inca mai considera ca pitoanele sunt absolut necesare pentru parcurgerea in siguranta a liniilor respective, cu toate ca intre timp evolutia spectaculoasa a echipamentul de catarare a facut ca aceste mijloace de asigurare primitive sa devina anacronice.
Dealtfel, in Romania inca se mai spune "cataratorul X a pitonat (sau a batut) un traseu nou" in loc de "X a urcat un traseu in premiera", pentru ca arhaicele pitoane inca mai sunt folosite in rarele premiere care se mai fac prin peretii alpini (desigur, acolo unde nu se monteaza spituri...).
Mai mult, acestea sunt de obicei lasate in urma ca protectii fixe (sau ca o dovada a ascensiunii, intru satisfacerea orgoliului cataratorului respectiv), desi nu au nicio utilitate pentru cataratorii care vor repeta traseul, pentru care este practic imposibil sa evalueze rezistenta pitoanelor intalnite pe parcursul catararii.
Cel mai probabil, utilizarea acestor mijloace de asigurare depasite este perpetuata din cauza lipsei de echipament modern si de informatii despre nivelul si metodele catararii practicate in restul lumii, iar rezultatul este ca de cele mai multe ori, fisurile in care s-ar fi putut monta protectii mobile care sa nu lase urme sunt distruse prin baterea pitoanelor.
In concluzie, atunci cand te pregatesti pentru catararea pe un traseu asa-zis "in teren de aventura", cel mai bine ar fi sa renunti la pitoane, iar in locul lor sa folosesti protectii mobile, astfel incat pe stanca sa nu ramana niciun semn al trecerii tale.
Conceptii gresite despre protectiile fixe din traseele de trad
Pentru a-si ascunde incapacitatea de a se ridica la nivelul traseului sau pur si simplu din ignoranta, unii cataratori distorsioneaza principiile simple ale catararii curate, inventand tot felul de exceptii ale acestora sau invocand in mod convenabil reguli specifice altor stiluri de catarare, care sa le permita montarea de protectii fixe (considerate "mai sigure") in traseele in care se pot folosi protectii mobile.
Din pacate, aceste rastalmaciri ale "restrictiilor" stilului traditional se propaga in mod folcloric printre cataratori si prin forta repetarii - si in absenta altor surse credibile de informatii - ajung adesea sa fie adoptate ca reguli valide, care legitimeaza abdicarea de la normele de etica si de la standardele stilului de catarare intentionat pentru o anumita ascensiune.
Rezultatul acestor compromisuri este intotdeauna un traseu hibrid (o linie echipata partial cu protectii fixe, dar in care este necesara si montarea de protectii mobile), iar un asemenea traseu nu prea reuseste sa atraga nici pe practicantii escaladei sportive, pentru care spiturile sunt prea putine, nici pe cei care prefera catararea curata, pentru care existenta protectiilor permanente este inacceptabila.
Singura situatie din catararea curata in care montarea de spituri mi se pare acceptabila este amenajarea de ancore de rapel pentru traseele frecventate care nu au o retragere "pe sus".
Pentru coborarea din asemenea trasee, cataratorii ar fi pusi in situatia sa amenajeze ancore de rapel cu protectii mobile pe care sa le abandoneze in perete sau ar trebui sa lase in urma bucle de chinga sau de cordelina legate dupa copaci, colti de stanca sau clepsidre.
In aceste conditii, doua spituri prevazute cu inel si vopsite astfel incat sa fie cat mai putin vizibile par sa se potriveasca mult mai bine cu ideea de protejare a stancii pe care se bazeaza acest stil de catarare decat materialele ramase in perete dupa trecerea cataratorilor.
Se afirma adesea ca "montarea de protectii fixe pe traseu sau in regrupari ramane la alegerea cataratorului care face premiera traseului", dar ideea ca un catarator are libertatea sa distruga stanca dupa bunul plac nu are nimic in comun cu spiritul catararii traditionale.
De fapt, aceasta regula functiona la inceputurile "alpinismului eroic" sau ale catararii big-wall, pe vremea cand singurele protectii posibile erau pitoanele sau unele modele rudimentare de ancore mecanice (i.e. pitoane cu expansiune), dar astazi ea este perimata. Inca din anii '70, odata cu raspandirea protectiilor mobile, in aceste discipline au fost adoptate normele eticii "clean climbing" care promoveaza protejarea stancii prin eliminarea protectiilor fixe, iar in prezent cei care mai recurg la mijloacele de asigurare care distrug stanca sunt acuzati de "bad style" (la fel ca in catararea trad).
O alta idee foarte vehiculata este ca "protectiile fixe (i. e. spiturile si pitoanele) sunt permise, daca au fost montate de jos in sus de catre capul de coarda, in timpul premierei traseului". Intr-adevar, in catararea libera traditionala capul de coarda monteaza asigurarile necesare pe masura ce se catara, dar prin definitie, protectiile folosite pot fi doar cele mobile sau naturale. Din aceasta cauza, spiturile si pitoanele - protectii permanente care deterioreaza stanca - nu au ce cauta in traseele de trad.
In plus, un spit ramane un spit, indiferent daca pentru montarea lui cataratorul a folosit o coarda legata de sus, a stat suspendat intr-un carlig cliff sau a facut eforturi sa-si mentina echilibrul pe prize, dupa cum nu are importanta daca a gaurit stanca folosind o masina de gaurit roto-percutanta sau daca a muncit o jumatate de ora cu dalta si ciocanul.
Singurul lucru care conteaza pentru cel care va repeta traseul este rezultatul actiunii: o protectie fixa montata de un catarator depasit de nivelul traseului, pe care orgoliul l-a impins sa recurga la asemenea mijloace, in loc sa renunte pentru moment la ascensiune.
Adesea, cei care monteaza spituri de-a lungul fisurilor (cum este cel din imaginea alaturata) argumenteaza ca "daca nu vrei spituri n-ai decat sa nu le asiguri", dar orice catarator stie ca simplul fapt ca ai posibilitatea de a folosi protectiile fixe montate in traseu, indiferent daca le asiguri sau nu, va scadea substantial provocarea si implicit nivelul traseului.
Uneori, montarea de protectii fixe in traseele de trad este justificata in mod ipocrit prin grija fata de ceilalti: "am montat spitul pentru ca traseul sa fie mai sigur pentru cataratorii care vor repeta traseul" sau "am batut niste pitoane ca sa vada cataratorii pe unde merge traseul".
Totusi, grija fata de ceilalti trebuie manifestata mai curand prin preocuparea de a pastra stanca in forma ei naturala, neafectata de ascensiuni (ceea ce constituie regula esentiala a catararii curate/traditionale).
In definitiv, cel care vrea siguranta totala in catarare are la dispozitie structuri artificiale si nenumarate trasee de escalada sportiva complet echipate, in timp ce practicantul catararii curate va prefera angajamentul si libertatea de a fi el insusi responsabil pentru siguranta lui si a echipei de coarda in locul confortului mental oferit de protectiile permanente montate de altii.
Afirmatia ca "spiturile sau pitoanele sunt justificate, daca nu exista alta solutie" este o alta scuza lamentabila pentru coborarea traseului la nivelul cataratorului. Atunci cand dificultatile intalnite il depasesc, cataratorul are intotdeauna solutia renuntarii la ascensiune, in loc sa strice traseul prin adaugarea de protectii fixe.
Cu siguranta, mai devreme sau mai tarziu se va gasi un alt catarator care va fi capabil sa urce traseul respectiv fara sa distruga stanca, folosind doar posibilitatile de asigurare existente. Nu-i strica acestuia placerea unei ascensiuni curate!
- Fisura in care tu vrei sa bati un piton poate fi amplasamentul perfect pentru o nuca "micro" sau pentru un Ball-nut, in care tu nu ai incredere, dar care pentru un alt catarator poate constitui o protectie suficient de buna.
- In pasajul pe care tu vrei sa te asiguri cu un spit, un catarator mai bun decat tine ar putea sa gaseasca posibilitati naturale de asigurare, dar la fel de bine ar putea sa nu simta nevoia de protectie sau ar fi dispus sa-si asume riscuri mai mari decat cele care pe tine te paralizeaza.
- In locul ancorei de regrupare cu spituri pe care vrei sa o montezi "pentru ca traseul sa fie mai sigur", un catarator mai experimentat ar putea gasi posibilitati pentru o regrupare perfect sigura folosind doar protectii mobile.
" Nu orice traseu este pentru toti cataratorii; cele mai bune trasee nu sunt democratice. (...)
Asteptarea este si ea necesara; fiecare traseu are timpul lui, care nu trebuie neaparat sa fie astazi."
Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (The 1972 Chouinard Catalog) (PDF, eng. - 131 kB)
Invatarea catararii libere traditionale
Tranzitia de la escalada sportiva la catararea traditionala
Initierea in catarare a multora dintre cataratorii din noile generatii a avut loc cel mai probabil in mediul controlat al unei sali de escalada, pe un panou cu prize artificiale, iar mai tarziu, primele ascensiuni pe stanca ale acestora s-au desfasurat pe trasee de escalada sportiva amenajate de un echipator responsabil in asa fel incat sa se elimine orice risc de accidentare.
Desigur, in aceste conditii, daca totusi cataratorul se accidenteaza, vina nu poate fi a lui, ci este atribuita dupa caz, fie personalului salii de escalada care n-a luat toate masurile pentru prevenirea accidentului, fie echipatorului traseului, care n-a avut grija de siguranta sportivilor, fie celui care fila coarda (care in treacat fie spus, nu este privit ca un coechipier ci mai degraba ca un fel de accesoriu al cataratorului, care "presteaza" serviciul de a-l asigura pe acesta).
Pe parcursul unei asemenea evolutii, cataratorul sportiv capata convingerea ca traseul de catarare este un spatiu lipsit de pericole, in care capul de coarda nu are nicio responsabilitate in privinta sigurantei proprii, singura lui preocupare trebuind sa fie rezolvarea problemelor pe care le pune catararea propriu-zisa.
Mai mult, chiar si conditiile de utilizare in siguranta a echipamentului necesar sunt bagatelizate, pentru ca in principiu, tot ce ai nevoie sa stii este cum sa-ti pui hamul, cum sa te legi in coarda si cum sa treci coarda in sensul corect prin carabinierele buclelor montate pe traseu (si oricum, daca faci vreo greseala, este de datoria partenerilor tai de catarare s-o observe si sa-ti atraga atentia).
In acest fel, catararea ajunge sa inseamne doar executarea unor succesiuni de miscari gimnastice a caror complexitate este sintetizata abstract in "gradul de dificultate al traseului", iar angajamentul cataratorului se raporteaza doar la improbabilitatea perceputa de acesta pentru reusita anumitor actiuni de pe parcursul ascensiunii.
Din aceasta cauza, pentru ca un catarator format in spiritul escaladei sportive sa inceapa sa practice stilul traditional, el va trebui sa treaca printr-o perioada de tranzitie, care presupune transformari radicale ale felului in care priveste catararea.
Un asemenea catarator va trebui sa-si asume pe deplin responsabilitatea pentru siguranta sa si a echipei de coarda, in loc sa o transfere catre cel care a amenajat traseul, asa cum era obisnuit din escalada. In aceste conditii, el va fi pus in situatia sa evalueze pericole obiective pe care inainte nu avea motive sa le ia in considerare si va trebui sa se confrunte cu riscuri care prin definitie nu exista in escalada sportiva.
Pentru parcurgerea in siguranta a traseelor de catarare traditionala, cataratorul va trebui sa invete sa foloseasca diferite piese de echipament specifice acestui stil (numeroase tipuri si modele de protectii mobile, bucle din chinga si din cordelina, semicorzi, etc.) pentru care va trebui sa cunoasca temeinic caracteristicile constructive, domeniul de utilizare, calitatile si limitele lor, pentru a le putea integra in mod eficient in sistemul de asigurare.
De asemenea, cataratorul care abordeaza stilul traditional va trebui sa invete sa-si distribuie atentia intre dificultatile catararii - singurul lucru asupra caruia trebuia sa se concentreze in escalada - si descoperirea posibilitatilor de asigurare, alegerea protectiilor adecvate si montarea corecta a acestora, dirijarea corzilor si alte asemenea elemente care conditioneaza siguranta si eficienta catararii.
Toate acestea afecteaza si caracterul catararii propriu-zise: daca in escalada sportiva catararea este continua si rapida, iar ascensiunea unui traseu de 20 - 25 m inseamna in general cateva minute de eforturi intense, in catararea traditionala, parcurgerea aceleiasi distante poate dura chiar si cateva zeci de minute, datorita timpului necesar pentru montarea asigurarilor.
In acest caz, rezistenta si anduranta, tacticile si strategiile folosite si capacitatea de economisire a energiei printr-o tehnica de catarare cat mai eficienta devin extrem de importante pentru reusita ascensiunii, iar antrenamentul cataratorilor de trad va trebui sa fie modelat in consecinta pentru dezvoltarea acestor abilitati specifice.
O alta etapa necesara in procesul de tranzitie spre stilul traditional este invatarea tehnicilor de catarare pe fisuri. Acestea sunt folosite foarte rar in catararea sportiva, dar sunt absolut necesare in traseele de trad, care de cele mai multe ori urmeaza sisteme de fisuri care ofera posibilitati pentru montarea protectiilor mobile si pentru inaintare.
Toate aceste transformari necesare (si multe altele, pe care nu le-am enumerat aici) pot constitui tot atatea obstacole care sa impiedice iesirea din confortul mental si siguranta oferite de spiturile din traseele de escalada sportiva spre aventura, angajamentul si libertatea catararii traditionale. La aceste obstacole se adauga dificultatea procurarii protectiilor mobile, pretul ridicat al acestora si procesul de invatare necesar pentru utilizarea lor in siguranta.
Nu toti cataratorii sunt capabili sa gaseasca motivatia puternica si resursele mentale, fizice si materiale necesare pentru tranzitia la stilul traditional, dar cei care reusesc (sau macar incearca...) nu vor intarzia sa descopere satisfactii nebanuite pe masura ce acumuleaza experienta si devin responsabili pe deplin pentru siguranta si actiunile lor.
Invatarea utilizarii protectiilor mobile
Elementul definitoriu al stilului de catarare traditionala este folosirea protectiilor mobile, care sunt montate de capul de coarda pe masura ce se catara. Spre deosebire de escalada sportiva, descoperirea posibilitatilor de asigurare si montarea protectiilor necesita timp si consuma resurse fizice importante, iar calitatea asigurarilor si distantele dintre ele determina nivelul de angajament fizic si mental al cataratorului.
Din aceasta cauza, folosirea cat mai eficienta a protectiilor mobile este o abilitate importanta a cataratorului, care trebuie antrenata in aceeasi masura ca si forta, rezistenta, capacitatile mentale sau tehnica de catarare.
In trad, invatarea este un proces continuu. Unele lucruri trebuie sa le stii inca de la inceput, inainte de a incepe catararea in cap de coarda pe trasee, dar cele mai multe cunostinte le vei acumula in timp, pe masura ce capeti experienta in acest stil de catarare si ajungi sa te confrunti cu situatii mai complexe.
Din aceasta cauza, este bine sa nu sari etape: indiferent de nivelul tau in escalada sportiva, primele tale ascensiuni trad trebuie sa fie pe trasee mai scurte si mai putin dificile, in care sa te simti confortabil cu nivelul de protectie pe care ti-l ofera asigurarile mobile pe care le montezi. Pe masura ce acumulezi experienta, devii eficient in montarea protectiilor si capeti incredere in acestea, poti creste treptat dificultatea si lungimea catararii.
Inainte de a te angaja in catararea in cap de coarda a traseelor, trebuie sa inveti cum sa folosesti protectiile. Nu este un moment bun sa incerci sa descoperi cum se monteaza corect un hex sau un friend atunci cand ai antebratele "in flacari" si simti cum te scurgi de pe prize, in timp ce faci eforturi disperate sa "inventezi" o asigurare.
Pentru a te familiariza cu protectiile pe care le vei folosi in trasee, vei incepe prin a exersa utilizarea lor la nivelul solului, in siguranta. Gaseste o zona la baza stancii in care sa fie suficiente fisuri si experimenteaza pozitiile in care se monteaza protectiile, directiile in care pot fi solicitate, stabilitatea lor in fisuri, felul in care se comporta protectiile atunci cand le incarci cu greutatea corpului (folosind o scarita sau un anou) si felul in care se recupereaza din fisura. Roaga un catarator cu experienta sa verifice felul in care ai montat protectiile si discuta cu el eventualele greseli pe care le-ai facut si modul in care acestea pot fi evitate.
In timpul catararii, daca trebuie sa montezi o protectie dintr-o pozitie dificila, fiecare incercare nereusita de a gasi tipul si marimea potrivita pentru fisura respectiva iti va risipi energia si iti va creste exponential sansele de a cadea inainte de a reusi sa asiguri. Din aceasta cauza, pentru a reduce numarul de incercari pentru gasirea protectiei adecvate, trebuie sa stii exact ce protectii pot fi folosite pentru diferitele forme si dimensiuni de fisuri.
Pentru aceasta, in timp ce inveti utilizarea protectiilor trebuie sa faci asocieri intre forma si dimensiunea fisurii (pe care le poti aprecia vizual sau in functie de felul in care iti intra degetele sau mana in fisura) si tipul, marimea, forma si/sau culoarea protectiei care poate fi montata in locul respectiv (de exemplu, "daca degetele intra in fisura pana la a doua articulatie si fisura se ingusteaza in jos, folosesc nuca albastra, numarul 8, iar pentru cheie de palma intre peretii paraleli ai fisurii folosesc friendul #2, care este cel galben").
Fixarea in memorie a acestor asocieri necesita exercitiu, dar in final poti ajunge sa ai nevoie doar de o privire sau de o cheie in fisura, dupa care sa apuci fara ezitare de pe ham exact protectia cea mai potrivita pentru fisura respectiva.
Pentru usurarea alegerii de pe ham a marimii dorite, friend-urile pot fi echipate cu carabiniere de aceleasi culori. De exemplu, Black Diamond produce setul de carabiniere Neutrino Rack Pack, colorate la fel ca friend-urile Camalot C4, iar DMM produce carabiniere Phantom si Spectre in aceleasi culori ca ale friend-urilor 3CU si 4CU.
O alta metoda eficienta pentru a invata utilizarea protectiilor este sa urci ca secund pe trasee traditionale si sa observi felul in care capul de coarda a montat asigurarile.
Pentru a putea sa recuperezi protectiile, trebuie sa-ti dai seama de felul in care acestea au fost montate. Incearca sa intelegi cum au fost introduse in fisura, cum si de ce au fost pozitionate in directia respectiva, felul in care se realizeaza contactul cu peretii fisurii, de ce a fost folosita o bucla de asigurare mai lunga sau mai scurta, etc.
De asemenea, poti invata sa montezi protectii urcand artificial (cu scarite), o portiune de traseu care ofera multe posibilitati pentru montarea protectiilor. Incarcand cu scaritele protectiile montate vei intelege modul in care functioneaza acestea si vei afla cat de bine sunt montate. In timpul catararii poti fi asigurat de sus (dar cu o bucla mai larga) sau poti urca in cap de coarda, asigurand din loc in loc si in nodurile opt facute pe o coarda dinamica ancorata de sus si pozitionata in lungul traseului.
Atunci cand folosesti protectiile pentru inaintare, acestea sunt in general solicitate doar in jos. Pentru a putea observa cum se modifica directiile solicitarilor datorita actiunii corzii, daca esti asigurat de sus este indicat sa tragi dupa tine o alta coarda, pe care sa o asiguri in protectiile montate folosind bucle de lungimi adecvate (ca si cum te-ai catara in cap de coarda), astfel incat sa limitezi frecarile si solicitarile spre exterior asupra protectiilor.
La sfarsitul traseului, tensioneaza coarda respectiva pentru a observa cum ar fi fost solicitate asigurarile in cazul unei caderi reale si pentru a verifica daca ai ales corect lungimile buclelor de asigurare.
Dupa ce ai acumulat cunostintele de baza, poti incepe sa urci in cap de coarda trasee mai usoare (cateva grade sub nivelul tau obisnuit), cu posibilitati de asigurare evidente si cu destule locuri de odihna, astfel incat sa-ti permiti sa aloci suficient timp montarii protectiilor, fara teama ca obosesti (roaga un catarator experimentat sa-ti recomande cateva asemenea trasee).
Pentru a evita asumarea de riscuri inutile, trebuie sa corelezi tot timpul dificultatea si lungimea traseului in care te angajezi cu nivelul tau de experienta in folosirea protectiilor mobile. Regula de baza este: "Nu-ti solicita niciodata la limita in acelasi timp abilitatea de a te catara pe pasaje dificile si capacitatea de a monta protectii mobile sigure".
De asemenea, poti experimenta montarea protectiilor si catarandu-te pe trasee de escalada cunoscute, cu dificultatea sub nivelul tau, care sa permita si folosirea protectiilor mobile (din pacate, asemenea trasee sunt destul de frecvente...). Asigurand spiturile aflate sub protectiile pe care le montezi, te vei putea catara oarecum in siguranta, adica la adapost de consecintele greselilor pe care ai putea sa le faci in procesul de invatare.
In aceste conditii, este indicat sa exersezi caderi in coarda in protectiile pe care le-ai montat, stiind ca daca acestea nu rezista, spitul aflat imediat mai jos o sa opreasca totusi caderea. Prin aceste exercitii vei capata incredere in protectiile mobile si in capacitatea ta de a le monta corect.