Amenajarea traseelor de escaladă sportivă

Escalada sportivă

Până pe la începutul anilor '80, practica uzuală în parcurgerea traseelor de cățărare din țările cu tradiție în acest domeniu era ca fiecare cap de coardă să își monteze el însuși protecțiile pe măsură ce avansa, iar acestea - atât protecțiile mobile cât și eventualele pitoane - erau recuperate de către secund. Odată cu apariția unui nou stil "schismatic", în care cățărătorii foloseau pentru asigurare exclusiv protecțiile permanente cu care traseele erau deja echipate, a devenit necesară o delimitare clară a celor două abordări diferite:

• Cățărarea liberă practicată pe trasee echipate integral cu ancore permanente dispuse astfel încât să se elimine orice pericol obiectiv a început să fie considerată „cățărare modernă” și a devenit foarte populară sub numele de escaladă sportivă.
  
  În acest stil, capul de coardă este asigurat de la sol, iar traseele „de sport” au înălțimi de până la 30-40 m, astfel încât la terminarea ascensiunii, cățăratorul să poată fi coborât folosind o coardă suficient de lungă. (Totuși, există numeroase excepții ale unor trasee "de escaladă" mai lungi sau cu mai multe lungimi de coardă!).
• Stilul de cățărare în care capul de coardă își montează el însuși asigurările cu protecții recuperabile pe măsură ce se cațără, a fost denumit prin antiteză clasic sau tradițional.
  
  Traseele de cățărare tradițională nu sunt echipate cu protecții fixe și pot avea mai multe lungimi de coardă, caz în care ascensiunea se face în echipă (cap-secund), iar capul de coardă trebuie să amenajeze regrupări la capătul fiecărei lungimi, dar la fel de bine, pot avea o lungime de doar câteva zeci de metri, la fel ca în escalada sportivă.

Cele două discipline aparent antagonice s-au dezvoltat în paralel, fiecare dintre ele având propriile reguli și propriul teren de desfășurare, iar această varietate îi permite fiecărui cățărător să-și aleagă stilul care se potrivește cel mai bine cu aspirațiile și cu posibilitățile sale. Cu toate acestea, cățărătorii au tendința să se împartă în "tabere beligerante" cu manifestări teritoriale, între care se stârnesc dispute furtunoase asupra legitimității unui stil sau a altuia sau asupra diferitelor metode de asigurare. Desigur, în aceste discuții în contradictoriu, adevărul se află de cele mai multe ori undeva la mijloc, pentru că nu există stiluri de cățărare "corecte" sau "greșite": fiecare cățărător ar trebui să fie liber să-și aleagă forma de cățărare care îl satisface, atâta timp cât prin aceasta nu-i împiedică pe ceilalți cățărători să facă la fel.

Totuși, față de cățărarea tradițională, unde ascensiunea trebuie să nu afecteze stânca pe care se desfășoară, în escalada sportivă, condiția de protejare a stâncii este încălcată chiar printr-una dintre caracteristicile definitorii ale acestei discipline: traseele sunt echipate cu puncte de asigurare permanente, care sunt montate în găuri făcute în stâncă. Deși în acest fel stânca este iremediabil modificată, iar prin echiparea cu protecții fixe traseele încetează să mai fie adecvate pentru parcurgerea în stilul tradițional (chiar dacă relieful stâncii permite acest lucru!), această modalitate de amenajare a traseelor de escaladă a ajuns să fie acceptată, iar numărul mare de cățărători "sportivi" arată că acest stil de cățărare a dobândit un loc legitim printre celelalte.

---

Practicarea escaladei sportive depinde de existența liniilor echipate cu puncte de asigurare solide, sigure și permanente, iar amenajarea traseelor astfel încât acestea să ofere siguranța necesară și să nu interfereze cu terenul adecvat pentru practicarea celorlalte discipline din cățărare (cățărarea tradițională, de aventură sau alpină și bouldering-ul) se bazează în mare măsură pe discernământul, pe bunul simț și pe competența echipatorilor.

Prin publicarea acestui site, am vrut să le ofer o bază teoretică acelor cățărători care au experiența, calitățile fizice și morale, voința și posibilitățile logistice necesare pentru amenajarea traseelor de escaladă sportivă, în încercarea de a contribui la creșterea calității traseelor și la promovarea pluralismului disciplinelor din cățărare.

Stil și etică

Probabil că cea mai frecvent întâlnită încălcare (flagrantă!) a eticii este "manufacturarea" de prize acolo unde echipatorul traseului a crezut că acestea sunt necesare.

Modificarea stâncii prin adăugarea de prize (săpate sau lipite cu rășină) este strict interzisă, pentru că denaturează atât traseul, cât și experiența cățărătorilor care îl vor parcurge!

Dacă în final nu poți găsi o soluție pentru urcarea traseului cu prizele naturale, mai bine renunță la echipare! Nu este neapărat nevoie să ne cățărăm pe toată stânca existentă (iar alți cățărători sau generațiile viitoare s-ar putea să fie de altă părere în privința dificultăților care ție ți se par insurmontabile). Dacă vrei cu tot dinadinsul să "construiești" trasee, poți face asta în orice sală de cățărare care are nevoie de un routesetter, cu condiția ca rezultatele să fie satisfăcătoare.

Separarea teritoriilor stilurilor de cățărare

Din cauza incompatibilității reciproce a metodelor de asigurare folosite în cățărarea tradițională și/sau de aventură și în escalada sportivă, este necesară o delimitare strictă a teritoriilor acestora:

• liniile care pot fi parcurse cu asigurări cu protecții mobile montate de capul de coardă (cățărare tradițională) și pasajele din traseele de aventură care se desfășoară de-a lungul sistemelor de fisuri care permit montarea protecțiilor mobile trebuie să fie lăsate în starea lor naturală.
• traseele care nu pot fi parcurse decât dacă sunt echipate cu protecții fixe pot să fie amenajate astfel încât să poată fi urcate în siguranță, conform cerințelor escaladei sportive. În egală măsură, pot fi montate protecții fixe și în anumite pasaje din traseele de aventură care nu permit folosirea mijloacelor de asigurare "curate", dar maniera de echipare a acestora astfel încât natura traseului să nu fie afectată depinde în întregime atât de discernământul, bunul simț și competența amenajatorilor, cât și de experiența și nivelul lor în cățărare.
  
  De fiecare dată când m-am exprimat împotriva folosirii ancorelor mecanice sau chimice în traseele de aventură, am precizat că mă refeream strict la pasajele în care pot fi folosite protecții mobile sau naturale, pentru că sunt conștient că "spiturile" au totuși locul lor în acest stil de cățărare - dar nu și în cățărarea curată! - și înțeleg că pe parcursul unora dintre traseele de aventură, care de obicei au mai multe lungimi de coardă, sistemele de fisuri în care se pot folosi protecții mobile pot să alterneze cu fețe compacte, în care singurele protecții posibile sunt cele fixe.

---

• 
•