Escalada sportivă
Până pe la începutul anilor '80, practica uzuală în parcurgerea traseelor de cățărare din țările cu tradiție în acest domeniu era ca fiecare cap de coardă să își monteze el însuși protecțiile pe măsură ce avansa, iar acestea - atât protecțiile mobile cât și eventualele pitoane - erau recuperate de către secund. Odată cu apariția unui nou stil "schismatic", în care cățărătorii foloseau pentru asigurare exclusiv protecțiile permanente cu care traseele erau deja echipate, a devenit necesară o delimitare clară a celor două abordări diferite:
- Cățărarea liberă practicată pe trasee echipate integral cu ancore permanente dispuse astfel încât să se elimine orice pericol obiectiv a început să fie considerată „cățărare modernă” și a devenit foarte populară sub numele de escaladă sportivă.
În acest stil, capul de coardă este asigurat de la sol, iar traseele „de sport” au înălțimi de până la 30-40 m, astfel încât la terminarea ascensiunii, cățărătorul să poată fi coborât înapoi la sol (de către cel care îl asigură) folosind o coardă suficient de lungă. (Totuși, există numeroase excepții ale unor trasee "de escaladă" mai lungi sau cu mai multe lungimi de coardă!). - Stilul de cățărare în care capul de coardă își montează el însuși asigurările cu protecții recuperabile pe măsură ce se cațără, a fost denumit prin antiteză clasic sau tradițional.
Traseele de cățărare tradițională nu sunt echipate cu protecții fixe și pot avea mai multe lungimi de coardă, caz în care ascensiunea se face în echipă (cap-secund), iar capul de coardă trebuie să amenajeze regrupări la capătul fiecărei lungimi, dar la fel de bine, pot avea o lungime de doar câteva zeci de metri, la fel ca în escalada sportivă.
Termenul „protecție” este folosit ca denumire generică pentru elementele pe care cățărătorii le folosesc ca puncte de asigurare pe parcursul cățărării.
Protecțiile pot fi: naturale (colți de stâncă, clepsidre, pietre încastrate etc.), mobile sau provizorii (cele pe care le montează capul de coardă și care apoi sunt recuperate: nuci, friend-uri, hex-uri etc.) și fixe sau permanente (cele „in situ”, cu care este echipat traseul: diferite tipuri de ancore mecanice sau chimice sau uneori chiar pitoane lăsate în urmă de cățărători).
Termenul „asigurare” se referă la protecția (naturală, fixă sau mobilă) prin carabiniera căreia a fost trecută coarda de asigurare, aceasta dobândind astfel rolul de a opri o eventuală cădere a cățărătorului asigurat.
Cele două discipline aparent antagonice s-au dezvoltat în paralel, fiecare dintre ele având propriile reguli și propriul teren de desfășurare, iar această varietate îi permite fiecărui cățărător să-și aleagă stilul care se potrivește cel mai bine cu aspirațiile și cu posibilitățile sale. Cu toate acestea, cățărătorii au tendința să se împartă în "tabere beligerante" cu manifestări teritoriale, între care se stârnesc dispute furtunoase asupra legitimității unui stil sau a altuia sau asupra diferitelor metode de asigurare. Desigur, în aceste discuții în contradictoriu, adevărul se află de cele mai multe ori undeva la mijloc, pentru că nu există stiluri de cățărare "corecte" sau "greșite": fiecare cățărător ar trebui să fie liber să-și aleagă forma de cățărare care îl satisface, atâta timp cât prin aceasta nu-i împiedică pe ceilalți cățărători să facă la fel.
Totuși, față de cățărarea tradițională, unde ascensiunea trebuie să nu afecteze stânca pe care se desfășoară, în escalada sportivă, condiția de protejare a stâncii este încălcată chiar printr-una dintre caracteristicile definitorii ale acestei discipline: traseele sunt echipate cu puncte de asigurare permanente, care sunt montate în găuri făcute în stâncă. Deși în acest fel stânca este iremediabil modificată, iar prin echiparea cu protecții fixe traseele încetează să mai fie adecvate pentru parcurgerea în stilul tradițional (chiar dacă relieful stâncii permite acest lucru!), această modalitate de amenajare a traseelor de escaladă a ajuns să fie acceptată, iar numărul mare de cățărători "sportivi" arată că acest stil de cățărare are un loc legitim printre celelalte.
Practicarea escaladei sportive depinde de existența liniilor echipate cu puncte de asigurare solide, sigure și permanente, iar amenajarea traseelor astfel încât acestea să ofere siguranța necesară și să nu interfereze cu terenul adecvat pentru practicarea celorlalte discipline din cățărare (cățărarea tradițională, de aventură, alpină și bouldering) se bazează în mare măsură pe discernământul, pe bunul simț, pe experiența și pe competența echipatorilor.
Prin publicarea acestui site, am vrut să le ofer o bază teoretică acelor cățărători care au calitățile și posibilitățile logistice necesare pentru amenajarea traseelor de escaladă sportivă, în încercarea de a contribui la creșterea calității traseelor și la promovarea pluralismului disciplinelor din cățărare.
Acest ghid practic nu trebuie să fie interpretat ca o invitație adresată oricărui cățărător cu veleități de creator de trasee. Echiparea traseelor de escaladă nu este pentru oricine!
Este absolut necesar ca amenajatorul unui traseu să aibă o experiență bogată în cățărare, pentru a fi capabil să "citească" liniile logice de cățărare, să intuiască și să vizualizeze procedeele tehnice necesare parcurgerii liniilor respective, să aprecieze corect amplasamentul ancorelor și să identifice pozițiile din care se poate face asigurarea acestora.
În plus, montarea corectă (cu respectarea tuturor cerințelor impuse de fabricanți) a ancorelor din trasee presupune anumite aptitudini tehnice pe care nu toți cățărătorii le au, chiar dacă sunt capabili să parcurgă trasee dificile.
De asemenea, amenajatorul traseului de escaladă sportivă trebuie să aibă calitățile morale care să-l determine să-și asume pe deplin răspunderea pentru siguranța celor care se vor cățăra pe linia respectivă și în egală măsură, trebuie să aibă conștiența și inteligența necesare pentru protejarea stâncii și a mediului (uneori chiar prin renunțarea la amenajarea unei zone sau a unui traseu...).
Stil și etică
Câteva definiții esențiale pentru amenajarea corectă a traseelor de escaladă
Traseul de cățărare este o linie imaginară desfășurată pe un perete stâncos sau pe o structură artificială, care a fost parcursă în întregime de unul sau mai mulți cățărători, în decursul unei ascensiuni continue. (i.e. traseul nu este o "construcție" pe un perete stâncos, ci rezultatul unei acțiuni de parcurgere a unei linii care pune niște probleme pe care cățărătorul trebuie să le rezolve)
Stilul unei ascensiuni este definit de totalitatea regulilor pe care cățărătorul și le asumă în privința mijloacelor și metodelor pe care le folosește pentru parcurgerea traseului respectiv. Stilul de cățărare nu este o caracteristică intrinsecă a traseului, ci este stabilit pentru fiecare ascensiune în parte de către cățărătorul care parcurge linia respectivă (totuși, modificarea condițiilor de asigurare dintr-un traseu îl pot face impropriu pentru anumite stiluri de cățărare).
Etica din cățărare se referă la moralitatea interacțiunii dintre cățărători (limitarea efectelor pe care le au ascensiunile proprii asupra activității celorlalți cățărători, relatarea cinstită a realizărilor proprii etc.) sau dintre aceștia și mediu (de exemplu, protejarea stâncii, faunei și florei din zonele de cățărare). Respectarea normelor etice trebuie să fie o preocupare permanentă a tuturor cățărătorilor!
Relația dintre stil și etică poate fi sintetizată prin fraza: „orice cățărător este liber să se cațăre așa cum crede de cuviință (stil), cu condiția ca prin acțiunile sale să nu-i afecteze pe ceilalți cățărători sau stânca pe care se desfășoară traseul (etică)”.
Probabil că cea mai frecvent întâlnită încălcare (flagrantă!) a eticii este "manufacturarea" de prize acolo unde echipatorul traseului a crezut că acestea sunt necesare. Cei care fac asta găsesc mereu tot felul de justificări lamentabile ("oricum nu se cățăra nimeni acolo...") dar în urma lor rămân niște urme urâte și permanente care au același impact vizual ca un graffiti mâzgălit pe perete, iar istoria cățărării a înregistrat deja prea multe ascensiuni "fără-prizele-săpate" ale unor trasee mutilate în acest fel.
Modificarea stâncii prin adăugarea de prize (săpate sau lipite cu rășină) este strict interzisă, pentru că denaturează atât traseul, cât și experiența cățărătorilor care îl vor parcurge!
Dacă în final nu poți găsi o soluție pentru urcarea traseului cu prizele naturale, mai bine renunță la echipare! Nu este neapărat nevoie să ne cățărăm pe toată stânca existentă (iar alți cățărători sau generațiile viitoare s-ar putea să fie de altă părere în privința dificultăților care ție ți se par insurmontabile). Dacă vrei cu tot dinadinsul să "construiești" trasee, poți încerca să-ți construiești o carieră ca routesetter într-o sală de cățărare care este dispusă să te accepte (desigur, cu condiția ca rezultatele să fie apreciate de clienții plătitori).
Separarea teritoriilor stilurilor de cățărare
Dificultățile atinse în cățărarea tradițională și/sau de aventură și în escalada sportivă au ajuns la niveluri destul de apropiate. Ceea ce separă în fapt cele două discipline este natura metodelor de asigurare folosite, care sunt reciproc incompatibile. Din această cauză, este necesară o delimitare strictă a teritoriilor acestora:
- liniile care pot fi parcurse cu asigurări cu protecții mobile montate de capul de coardă (cățărare tradițională) și pasajele din traseele de aventură care se desfășoară de-a lungul sistemelor de fisuri care permit montarea protecțiilor mobile trebuie să fie lăsate în starea lor naturală.
- traseele care nu pot fi parcurse decât dacă sunt echipate cu protecții fixe pot să fie amenajate astfel încât să poată fi urcate în siguranță, conform cerințelor escaladei sportive.
- în egală măsură, pot fi montate protecții fixe și în anumite pasaje din traseele de aventură care nu permit folosirea mijloacelor de asigurare "curate", dar maniera de echipare a acestora astfel încât natura traseului să nu fie afectată depinde în întregime atât de discernământul, bunul simț și competența amenajatorilor, cât și de experiența și nivelul lor în cățărare.
De fiecare dată când m-am exprimat împotriva folosirii ancorelor mecanice sau chimice în traseele de aventură, am precizat că mă refeream strict la pasajele în care pot fi folosite protecții mobile sau naturale, pentru că sunt conștient că "spiturile" au totuși locul lor în acest stil de cățărare - dar nu și în cățărarea curată! - și înțeleg că pe parcursul unora dintre traseele de aventură, care de obicei au mai multe lungimi de coardă, sistemele de fisuri în care se pot folosi protecții mobile pot să alterneze cu fețe compacte, în care singurele protecții posibile sunt cele fixe.
În 2014 U.I.A.A. a emis un document prin care avertizează asupra necesității ca stânca adecvată pentru cățărarea curată să fie păstrată în starea ei naturală, susținând totodată diversitatea disciplinelor din cățărare:
UIAA Policy on the Preservation of Natural Rock for Adventure Climbing (PDF, eng. - 757 kB)
Verticon Alpinism Industrial SRL
Informațiile de orice natură din acest site (text, imagini, cod HTML sau CSS etc.) constituie proprietatea intelectuală a autorului site-ului
și nu pot fi utilizate sub nici o formă (preluare, copiere, publicare, etc.) fără acordul scris al acestuia, chiar dacă este menționată sursa informațiilor respective.